serie nouă , an I , nr.3 / 2007

 

 

BULDOZERUL DOMNULUI ZUB

Imediat după 23 august 1944, internaţionaliştii dirijaţi sinergic de la Washington şi Moscova au început să aplice României proceduri tipice ‘războiului din cea de a patra generaţie’, –4GWProcedures–, specific orientate împotriva fundamentelor culturii unei ţări. Iar după 1989, războiul 4G purtat împotriva României a înregistrat un succes paroxistic. Astfel Raportul Tismăneanu, citit de Traian Băsescu în Casa Poporului, este doar o nouă fază din acest război. „Muşamaua lu’ Vadim”, care încerca stângaci să obtureze „lumina” iradiată de Traian Băsescu „vorbind naţiunii” de la rostrum parlamentar, nu a avut vreun efect. Aceasta datorită ralierii noilor „tovarăşi de drum” la războiul 4G împotriva României. Mă stupefiază să constat pe lista semnatarilor Raportului Tismăneanu şi prezenţa unui Senior extrem de onorabil, ce îşi construise o solidă şi veritabilă reputaţie de luptător anticomunist până la acel moment. Mă refer la profesorul ieşean Alexandru Zub. „Instituţia Alexandru Zub” era infinit mai credibilă decât instituţia prezidenţială a României ! Sigur, domnul Alexandru Zub are scuza că biochimia vârstei avansate deteriorează ‚cablajele creierului’ (aceasta este traducerea mea pentru “brain wiring”, am găsit cu motorul Google aproximativ 68 700 de citări pentru sintagma “brain wiring” pe data de 8 februarie 2007), legitatea biochimică este doar o consecinţă dramatică a „legii entropiei” pe care o acceptăm cu toţii.

Raportul Tismăneanu condamnă în mod expres protocronismul. Acum, sînt de acord şi eu cu aprecierea că dacă nu ar fi existat la noi epoca fanariotă, protocronismul nu ar fi apărut, nu era necesar ca el să apară. Dar epoca fanariotă a venit peste noi atunci când Occidentul Europei beneficia de Epoca Luminilor. Îi contrazic vehement pe iluştrii universitari români care au semnat Raportul Tismăneanu: Atâta vreme cât incorporează o epistemologie auto- critică, protocronismul românesc este un „rău necesar”. În istoria românilor interpretarea duratelor lungi contează enorm, ştim acest lucru din textele lui Miron Costin şi Fernand Braudel. Iar protocronismul românesc încearcă doar să construiască o primă punte peste un hiatus cultural imens, o construcţie extrem de fragilă, admit şi eu aceasta. Alte neamuri şi popoare, ce au avut tot timpul material şi toată substanţa financiară să evolueze cultural într- un timp când noi eram sprijiniţi numai pe Isihasm, –care contează pentru noi tot atât de mult cât o întreagă Epocă a Luminilor! –, încearcă să fure mârşav din identitatea noastră, pe care noi acum doar o bănuim.

Literatura străromână face parte din acest tezaur identitar al nostru. În recenta mea documentare pentru a scrie articolul „Actualitatea lui Ioan Cassian”, am constatat că există încercări de a şterge pentru totdeauna din istorie mărturiile indirecte privind naşterea acestui Ioan Cassianus în Scythia Minor (Dobrogea). Istorici francezi susţin acum că autorul latin Ioannes Cassianus (Jean Cassien cum îi spun ei) s – ar fi născut în Franţa.

Imediat după Raportul Tismăneanu, document sprijinit de universitari cu o reputaţie anticomunistă altminteri impecabilă, –Alexandru Zub, Ruxandra Cesereanu, Eugen Negrici–, cetăţeni francezi veniţi în România sub masca de „investitori strategici” au ras cu buldozerul bisericile creştine din secolul IV din Dobrogea, a căror existenţă materială corobora pasajele autobiografice din opera lui Ioan Cassian. Credeţi- mă, eu am depăşit vîrsta la care să mai cred în simple coincidenţe!

Pentru sprijinirea celor insinuate subliminal de mine în titlul acestui text, voi invoca argumentaţia impecabil scrisă de tînărul om de presă român Alexandra Olivotto:

+Capele din secolul IV, rase de pe faţa pământului. Un buldozer aparţinând firmei Agrifrance a făcut praf un monument istoric din judeţul Tulcea. La doi kilometri şi jumătate de cetatea Ibida, de lângă satul Slava Rusă din Dobrogea, se găsea un complex monahal existent din secolul IV-VI d.H., cu două capele, plus anexe, împrejmuit de o incintă. […] Descoperit în 1987-1988 de cercetători, complexul paleocreştin a fost acoperit cu pământ în aşteptarea unor vremuri mai bune în care ar fi putut fi restaurat. Însă acum două zile, un buldozer al firmei Agrifrance, care deţine terenul în arendă, a distrus 70% din monument, potrivit primarului Ivan Ignat. Acesta crede că acţionarii francezi ai firmei, Yves Grassat şi Jean-Pierre Garbay, nu ştiau de existenţa monumentului […] De altă părere este însă Victor Tarany, şi el acţionar la Agrifrance, dar aflat în litigiu [ …] El susţine că şi el, şi primarul le-ar fi spus francezilor să nu facă monumentul una cu pământul. „Primarul le ţine spatele şi face tot felul de măgării cu ei. Ei s-au hotărît sa facă aşa [ …] la români, cărora le zic degeneraţi.”+ (Acesta a fost un citat trunchiat, dar suficient de relevant, din ziarul bucureştean Cotidianul de pe data de 07-02-2007).

Prof.dr.TITUS FILIPAS
DATI O PALMA DIN PAMANTUL TARII !
Una din publicatiile centrale de mare tiraj isi informa cititorii ca organizatia greenpeace a oferit premierului Ungariei un metru de pamant la Rosia Montana numai sa intervina in sprijinul actiunii de oprire a masacrului ce se pregateste acelui sit arheologic extrordinar prin unicitatea si bogatie lucrarilor miniere romane dar si dumnezeiestii flori si faune a zonei. Ideea mi se parede rasul lumii. In fericire premierul a refuzat. Sunt uimit de usurinta cu care oferim nu doar simbolic valorile tarii. Sunt tot atat de uimit de nepasarea cu care autoritatile, societatea civila trateaza acest vizibil atac la patrimoniul cultural al tarii. Stiu ca inaintea inceperii primelor lucrari, noii stapani ai acelui teritoriu din Rosia Montana au trebuit sa ceara descarcare de sarcina arheologica din partea Comisiei Monumentelor Istorice alcatuita din specialisti in domeniu si din reprezentanti ai Ministerului Culturii si Cultelor. Mai mult ministrul trebuie sa semneze certificatul eliberat de comisie. Nu vad nici un impediment ca in cazul unor suspiciuni sa refuze semnarea acelui certificat si sa apeleze le prevederile legii. Zvonurile fondate sau nefondate au vehiculat suma de un milion de dolari pe care ar fi primit-o candva, la inceput, anumiti functionari ce aveau legatura cu ceriticatul de descarcare de sarcina. Ma gandesc ca nici acum nu ar fi prea tarziu ca organele abilitate sa verifice cum s-a acordat acel certificat. Dupa cum ati avut prilejul sa vedeti, anumite clipuri lansate pe televiziuni scot in evidenta personaje dubioase care deplang saracia romanilor cand acolo zac atatea bogatii.Cat cinism si cata nerusinare! Din partea acestora dar si din partea televiziunii care a accepat clipul punand banul mai presus de interesele nationale. Nu este un secret cred pentru nimeni ca teritoriul romanesc a beneficiat de o zestre cultural-istorica de exceptie.Dar razboaiele care s-au purtat pe teritoriul tarii, ocupantii vremelnici au distrus sau au carat cu ei valori de patrimoniu de mare pret. Turcii, rusii, austriecii, ungurii au dus cu ei in cursul secolelor patrimoniul mobil, mai lesne de purtat:obiecte de aur si argint, sabii pistoale, junghiere batute in nestemate, odoare bisericesti si alte obiecte de cult, arhive din cele mai de pret din care am putut consulta doar pe cele permise si multe altele. Tezaurul de la Sannicolaul Mare, judetul Timis se afla la mare cinste la Kunsthistorische Museum din Viena, alte valori fac cinste muzeelor din Praga, Moscova, Istambul, etc. Focul a distrus palate, conace,manastiri, cetati splendide Numai in Banat, inaintea razboaielor austro-turce din sec. VIII aau fosy 500 de biserici din lemn. Acum sunt 25. Unde nu a distrus focul si apa a distrus romanul cu manuta lui. A demolat caramida cu caramida imobilele ce i-au ajuns pe mana,in zidurile multor case din asezarile rurale veti gasi caramizi romane.Conacele palatele au fost jefuite de lideri mari sau mici ai regimului comunist.Si jaful acesta continua si astazi. Palatele ramase in picioare, cladirile a caror zestre arhitectonica da noblete culturii romane au intrat pe mana noilor imbogatiti, a tiganilor, care le transforma dupa gustul si pofta lor. Nu mai conteaza nici o lege. Sau mai exact reglementarile legale sunt astfel facute incat drectiile pentru cultura judetene sa nu poata actiona. Organele judetene si cele locale se spala pe maini aruncand intreaga responsabilitate asupra acestor directii concepute in dorul lelii, cu personal putin si cu puteri mici. Am facut aceasta lunga incursiune dupa ce am lecturat un mesaj scris de un domn din Bucuresti care se caina ca imobile prapadite sunt pe lista imobilelor de patrimoniu. Nu cred ca cineva le-a trecut acolo de prost, cunosc prea bine care sunt criteriile dupa care se fac asemenea includeri. Este adevarat ca agentiile imobiliare, dar si mafiile imobiliare, in special cele tiganesti, duc adevarate batalii pentru ca aceste imobile sa le cada pe mana si sa-si urmeze soarta. Va dau un exemplu. Abatorul comunal din Timisoara facut de austro-ungari la inceputul secolului XX a fost cumparat de cineva in intentia demolarii lui si ridicarii unui mall. Voia sa pastreze doar fatada celor doua turnuri. Ne-am impotrivit (eram pe atunci director al Directiei de cultura Timis) cerandu-i sa pastreze si cele doua corpuri principale adevarate opera de arta pentru modul in care fusesera zidite.A refuzat, a taraganat lucrurile cativa ani, lasand cladirea sa se subrezeasca ca pana la urma sa piara in picioare. Fara indoiala patrimoniul nostru national se afla in primejdie. Cosonii sunt in mare parte furati, bratarile dacice la fel, Ministerul CUlturii da anunturi ca vrea sa le cumpere de la hoti. Sa te apuce rasul. Tratam aceste valori intestimabile cu iresponsabilitatea cu care tratam totul. Ar trebui sa ne gandim ca o data pierdute, acestea vor fi pierdute pentru totdeauna. Va rog sa ma iertati pentru ca m-am intins la vorba dar si asa cred ca am fost mult prea rezumativ pentru o asemenea problema de importanta covarsitoare. De aceea cred ca Bucurestiul vechi trebuie aparat, cum aparate trebuie sa fie celelate orase, localliati in care mai avem valori de patrimoniu. Sa nu-i lasam pe vandali sa ne distruga si ceea ce ne-a mai ramas.

ION MARIN ALMAJAN
______________________________________________

SE ANUNTA O NOUA CARTE DE ATITUDINE ERETICA În lunile următoare, va apărea în colecţia „Biblioteca imobiliară” o altă cercetare a dlui. Artur Silvestri. Această nouă contribuţie va constitui una din primele propuneri de reorganizare şi valorificare a potenţialului urban tradiţional al Bucureştilor. Titlul ei? Un <Soho> în Bucureşti. O ipoteză de „rezervaţie urbană” şi va trata despre ceea ce se cheamă, în mod curent, „Centrul istoric al Bucureştilor”. Autorul defineşte arealul tematic şi înfăţişează straturile oraşului tradiţional, arheologia unui stereotip. Rînd pe rînd, defilează în aceste pagini, mulţimea de hanuri, prăvălii şi hoteluri, cafenele şi berării, marchetărie de Lipscani şi gabroveni, de blănari şi şelari, într-un panoptic de imagini memorabile.Obiectivul capital este însă acela al stabilirii unui model de valorificare atît comercială cît şi de imagine, ceea ce rezultă, în cele din urma, convingător şi erudit.lată o carte aşteptată, o „carte de citit”. Prezentăm aici un fragment dm această carte ce înfăţişează ceea ce autorul denumeşte industria „suvenirului”
_________________________________________________________________

INDUSTRIA „SUVENIRULUI”

În materie de memorie şi bani, „Occidentul” nu se manifestă rezervat şi obiectivist lăsând să se exprime la voia întâmplării „demitizare” şi ironie prostească pe temă de istorie proprie. Când apar astfel de atitudini, ele au, evident, libertate dar sunt ţinute pe o poziţie periferică şi nici nu cutează să se gândească a deveni doctrină oficială. Căci în absenţa miturilor producătoare nu imaginea – ce nu-i decât aparenţă retorică, de fapt sterilă – ci afacerea s-ar diminua, creând prejudicii şi, în fond, nici un avantaj. Totul este propagandă, ce se întreprinde sistematic, fără prejudecată stupidă, şi cu obiectiv definit, întâi de toate, comercial, de bună sea-_k mă, dar adeseori şi, ca să zic aşa, misionar. Străinul, de oriunde ar fi, cumpără şi, deci, plăteşte aducând de la el la producătorul de mitologie dar „ia” şi „duce”, arătând şi altora obiectul care, dacă poartă simbol, se reţine şi se întipăreşte. Tehnicile sunt felurite şi subtile, începându-se cu inofensivele teme culturale şi ajung până la complicate ficţiuni cu aspect hiperbolic ce satisfac foamea de epic miraculos, de măreţ şi neobişnuit ce se naşte la omul-călător aflat în căutare de „altceva”. Esenţial este, în această materie, „manualul de călătorie”, cartea de „miracole” care îţi arată cum trebuie „să citeşti oraşul” şi îţi dă, într-un cuvânt, legenda lui.

Într-un „manual de călătorie” ce pigmentează totul cu naraţiuni ce se ţin minte uşor şi confirmă ideea lui G. Călinescu după care „istoria este o sinteză epică”, apărea formularea şocantă ce stabilea Place des Vosges „drept cea mai frumoasă piaţă din lume”. Descrierea din carte înfăţişa o piaţă întinsă, aspectuoasă şi concepută într-un mod ingenios, în orice caz memorabil, ce ar merita cu precădere văzută de vizitatorii de orice fel. Dar, din păcate, realitatea descurajează. Un careu de clădiri destul de înalte, cu faţadă neo-clasică la al căror parter se înşiruie colonade iar în mijlocul acestui pătrat o grădină oarecare, fără alte argumente decât vegetaţia şi faima. O faimă stranie, ce devine şi mai problematică atunci când se privesc magazinele de antichităţi şi ele destul de oarecari, prezentând uneori chiar nişte terfeloa-ge, ce stau înşirate şi prea puţin vizibile, în spatele pergolelor mărginaşe. Nu-i, evident, singura hiperbolă.

În 1971, când am călcat prima dată prin Jardin des Tuilleries mi s-a părut de neînţeles celebritatea acestui loc ce îmi părea ca un fel de câmp cu prea puţini copaci şi multe alei, croite geometric, e adevărat, dar parcă prea lungi şi fără „sare şi piper”. Pietrişul de pe alei, mai degrabă un nisip prăfos, întărit de rare pietricele cu dimensiuni diferite, ştergea repede lustrul de la pantofi şi dădea un sentiment dezagreabil. La o vreme, m-am gândit că, fiind prea de tot tânăr şi nepricepător, am exagerat, „demitizând” dar sentimentul de oarecare dezamăgire s-a confirmat şi către anii ‘80 şi acum chiar, poate mai constituit şi elaborat decât atunci.

Nici Jardin du Luxembourg nu mi-a creat o stare de fascinaţie ci doar, constituită abia recent, un fel de seninătate misterioară care venea mai degrabă din mediul calm, de oameni cumsecade care nu se cheamă unii pe alţii prin răcnete şi nu merg cu tranzistorul legat de gât, împrăştiind pretutindeni manele.

Şi alte itinerarii consacrate nu confirmă întru totul sau uneori chiar deloc ideea, cu sursă într-un consens inexplicabil, după care „nu ştii ce pierzi dacă nu le vezi”. în Paris, mulţi se îngrămădesc să facă o croazieră cu „bateaux-mouches” pe Sena, navigând de la Notre Dame şi până la Tour Eiffel, cu câteva staţii chiar unde se poate coborî, ca să se vadă împrejurimile. Dar croaziera în sine nu-i decât o plimbare cu barca pe un canal mai larg decât unul obişnuit, al cărui spectacol principal constă în imaginea cheiurilor ridicate ce mărginesc apele fluviului cu atât de răspândită notorietate. Bineînţeles că, de o parte şi de alta şi din loc în loc, se zăresc, la depărtare, cupole şi siluete ce s-ar identifica drept Domul Invalizilor şi Obeliscul dar acestea sunt mai degrabă obiective în sine, ce ar merita văzute nu doar de pe vapor. Totuşi, ritualul croazierei se menţine şi se răspândeşte epidemic. Nici Luvrul nu dă un sentiment ieşit din comun deşi în această materie preferinţa mea pentru „album” – unde examinezi în linişte şi poţi reveni cu privirea când doreşti – faţă de „muzeu” – unde, la orele cu afluenţă te simţi împins din toate părţile de turiştii ce „bifează obiectivul” – se manifestă şi creează, cum se zice, concluzii personale. Dar, în 1979, când mi-am petrecut două zile şi mai bine în sălile mai puţin vizitate, de artă egipteană şi grecească, am fost uimit întâi, şi apoi chiar enervat, auzind zgomotul persistent al farfuriilor şi tacâmurilor ce se utilizau în restaurantul din apropiere, creat pentru vizitatori.

„Sanctuarele” instituite programatic şi întărite prin propagandă, de toate felurile şi întâi de toate din cărţi, sunt, de fapt industrie, o afacere ca oricare alta care produce dacă este condusă bine şi în mod susţinut. Strategiile de ansamblu, cu ramificaţiile lor adeseori nedesluşite, impresionează prin coerenţă şi calcul precis, îndreptat către eficacitate şi câştig. La Paris, în iulie când invazia de vizitatori înregistrează cotele cele mai ridicate, toţi negustorii „soldează” adică ieftinesc în valuri ameţitoare ce se încheie cu un „coup de bălai”, preţul de nimic. Japonezii care se fotografiază la Notre Dame şi filmează, spre reamintire, pe Rue de Rivoli, ori sud-americancele care năvălesc în mulţime nenumărată, din toate părţile, în Paris, devin, din turişti, cumpărători şi, la drept vorbind, este şi dificil să se definească obiectivul lor ireductibil: vizitează fiindcă vin la cumpărături ori cumpără fiindcă vin în chip de vizitatori? Nu o dată, jocul de biliard are efecte calculate dar neprevăzute de către neofit şi am fost stupefiat observând, la Palatul Schonbrunn, de lângă Viena, cumpărându-se foarte bine înfăţişătoarea Păpuşă Sissi, care domina raionul de suveniruri, de fapt personaj într-un film pentru copii ce se distribuie cam pretutindeni şi place.

„Suvenirurile”, de fapt, sunt partea cea mai vizibilă a întinsei geografii secrete a „afacerii cu istorie” şi oricine a călătorit în locuri de o anumită faimă înţelege de îndată acest punct de vedere. Pe această temă, orice sugestie se întrebuinţează şi lipsa de prejudecăţi impune adeseori. De la miniaturalul Tour Eiffel vopsit cu argintiu pâna la înfricoşătoarele himere, ca aspect diabolic, de pe crenelurile de la Notre Dame – un întreg repertoriu cu sute de rubrici se înfăţişează sufletului dornic de amintire şi atestare. Şi fiindcă omul cumpără ca să-şi evoce clipa fastă şi să ateste că a fost „acolo”, pretutindeni se monţionează locul şi câteodată şi ţara. Ca şi în iconografia de cartolină – căci ar merita odată un examen şi „ideologia cărţii-poştale” – repertoriul de suveniruri însemnează circulaţie, răspândire de notorietate „agitaţie vizuală” gratuită. Cred că, dintre musafirii Parisului, nu sunt prea mulţi cei care ştiu câte ceva despre Napoleon, dar ecusonul ce înfăţi şează chipul împăratului arătându se cu severitate de sub tricorn se va ţine minte şi va fi arătat, involuntar până chiar şi în iurta mongolă.

ARTUR SILVESTRI

____________________________________________________________________

BLESTEMUL TRACILOR
Azi fiind sambata, adica zi libera, ma trezesc la aceeasi ora matinala, conform programarii ceasului biologic, dar mai lenevesc minute bune. Sigur, in mod reflex fiecare ins indiferent ca doarme mai mult sau mai putin bine, se trezeste zilnic la aceeasi ora la care “suna ” ceasul biologic dare eu am avut un motiv in plus sa dorm foarte bine un somn odihnitor si reconfortant.
Care-i motivul?Ma aflu aici in vecinatatea muntilor mei dragi…
Deschid usa si ies in balcon Mă întâmpină o dimineaţă senină,senină cu aerul cel mai transparent posibil, care iţi permite sa vezi la mari depărtări. Prima privire, cum este simplu de bănuit, o îndrept spre muntele Caraiman, ales de însăşi Regina Maria a României şi încununat cu semnul sfânt Crucea, vestita cruce de pe vârful muntelui, cruce care-i sporeşte faima şi totodată măreţia conferindu-i si nuanţa de sacralitate.Ce-i drept nu a fost ales la întâmplare. El se află situat la doar două ore de mers de vârful Omul, monument megalitic plin de taine, care se afla pe acelasi meridian cu Marea Piramida din Egipt.

Vârful Caraiman este situat mai spre est adică mai spre minunata Vale a râului Prahova care şerpuieşte printre două masive muntoase ale Carpaţilor Meridionali, iar apele sale se rostogolesc argintate din piatră în piatră spre marea cea Mare, spumând şi povestind permanent, neobosit o poveste tainică, despre naşterea şi călătoria ei din miezul pământului, înţeleasă vag de cei aleşi care-şi fac timp să rămână în anotimpurile calde în meditaţie într-o poieniţă pe unul dintre maluri.

Acum respir adânc, în balcon , de nouă ori aşa cum ştiu că este bine pentru mobilizarea şi aerarea unui număr mai mare de alveole, situate în aşa numitul „spaţiu de rezervă” care-mi permit accesul unei mai mare cantitate de oxigen, ce se răspândeşte aproape instantaneu în tot corpul. Închid ochii de plăcere şi când îi redeschid, muntele aşa cum este el în această primăvară timpurie , cu crestele încă acoperite de zăpadă, proiectat pe seninul cerului de un bleo regal, îmi pare mai luminos decât oricând.

Privind vârful pe care se află Crucea, vizibilă şi de aoci, îmi vine în minte imaginea văii pe care am admirat-o în plină vară de acolo de sus, de lîngă cruce., vale în care se văd casele adunate pe arii mai mici sau mai mari realizând localităţile:Azuga, Buşteni, Valea Ţapului, Sinaia, Comarnic, până spre Ploieşti, asemeni priveliştei din elicopter.

După acest răsfăţ şi schimb energetic cu depărtarile albastre dar şi cu stabilitatea şi forţa munţilor în care încerc să rămân cât mai mult spre a-mi încărca “bateriile” revin în cameră unde la aparatul d radio rămas deschis se transmite un reportaj în care era intervievată o bătrână din satul gorjan Hobiţa, sat în care s-a născut celebrul nostru Constantin Brâncuşi.

Ceea ce aud ma întristează, şi nu e prima oară când mi se întâmpă ca într-un minut să se steargă aproape complet starea de bine în care nu se ajunge uşor. De aceea trebuie să rămâi izolat una sau mai mai multe zile, când vrei să te revigorezi, să stăvilesti deliberat asaltul informaţional al veştilor mai puţin bune.

Reportera, cu o dicţie perfectă relata: : printre bălării uscate de frigul iernii se văd fragmente de statui care sunt resturile unei foste tabere de creaţie instituită aici prin anii *70. Există şi o casă memorială pe care se află o placuţă indicatoare, dar nu este casa în care s-a născut Brâncuţi, aceea se află cu o sută de metri mai la vale, o ruină din care mai sunt câteva grinzi şi câteva sute de cărămizi pe care au vrut sa le cumpere niste străini ( probabil francezi).

Povestind toate acestea, reportera se apropie din nou de o femeie vârstnică ce l- văzuse pe Brâncuşi în vremea când era doar o opiliţă, în perioada interbelică, atunci când a venit el la Târgu Jiu pentru ridicarea celor trei celebre monumente: Coloana infinitului, Poarta sărutului, Masa Tăcerii, Aflu mai departe că artistul stătea în timpul săptămânii la Târgu Jiu unde supraveghea personal lucrările, iar la sfârsitul săptămânii, sâmbăta sau duminica venea acasă la sora lui Frusina, unde a tocmit lăutari pentru un an, care aveau obligatia să vină cu regularitate duminica, după slujbă să cânte pentru tot satul care participa la horă.

Tatăl fetiţei de atunci, povestitoarea de acum era prieten cu tatăl lui Brâncuşi de la care păstra un portmoneu dăruit de Brâncuşi tatălui său, dar însoţit de sentimente de amărăciune ale lui Constantin, care le-a spus fraţilor lui:

-”Am umblat în toată lumea şi ţară mai frumoasă şi mai bogată ca a noastră nu există!. Sunt locuri unde oamenii cară pământul cu sacul să-şi pună ceapă iar aici arunci o sămânţă si creşte un pom.”Ei ascultau în tăcere, nu scoteau o vorbă. Din când în când se auzea câte un oftat.

-”V-am lăsat săraci şi vă găsesc şi mai săraci. Sunteţi puturoşi! îşi certa Brâncuşi apropiaţii..

Mai departe, reportera îşi face bine meseria, nu se lasă , merge la Târgu Jiu, la directorul muzeului judeţean şi la primărie unde stă de vorbă cu un consilier local. Ambii vorbesc pe un ton de lehamite. La observaţia reporterei că nu este pusă în evidenţă casa lui Brâncuşi, aceştia o contrazic, spun că este, are o placă pe casă,

-Poate ar mai trebui un panou adaugă cu glas moale muzeograful.

Consilierul se plânge invocă faptul că îngrijirea monumentelor consumă bani din bugetul local ( îmi fac cruce si ma adresez lui Dumnezeu: Doamne! omul ăsta consideră o povară moştenirea lăsată de Brâncuşi, care pe bună dreptete le spunea celor de atunci care asemeni acestuia poate aveau o atitudiene care sugera- expresia:”ce-a mai venit si Brâncuşi cu monumentele lui pe capul nostru”, din moment ce le le-ar fi răspuns:” voi nici nu stiţi ce vă las eu vouă!” Aceia poate au o scuză, nu aveau proba timpului care a confirmat valoarea operei, aşa cum o avem noi. Poate asemeni sfântului Toma s-au îndoit! Dar cei de azi?

Iată! Sunt „aleşii” nosti, la grămadă, pe partide, incompetenţii care ocupă nişte locuri pe care nu le merită, sunt puturoşii de care vorbea Brâncuşi, lipsiţi de capacitatea de a se folosi de celebrele, cunoscutele si apreciatele monumente pe plan internaţional care ar putea fi deja ori deveni puncte de atracţie mondială şi cu banii aduşi de turişti ar creşte şi veniturile provenite inclusiv din impozitele celor care furnizează servicii în turism

Sunt şaptesprezece ani de “libertate”!
Toţi “aleşii” s-au plimbat pe banii ţării în toată Europa.Nu au văzut ei oare cum se face turismul în Grecia, Italia, Spania, Franşa, Belgia etc?
Mă întreb: de-ar avea nemţii aceste monumente oare cum s-ar organiza?
Tristeţea şi sentimentul zădărniciei de acum mi se leagă (ca dovadă că avem memoria ordonată pe “sertărase tematice”) cu cele trăite ieri, în timpul călătoriei cu trenul, în timpul căreia, pe traseu am văzut tot ruine, ruginituri, fiare vechi şi lemne aruncate anapoda, de-a valma în apropierea gărilor, la vederea cărora ai senzaţia de discomfort, de jenă chiar dacă te afli în compartiment cu un european. Mai mult decât atât, ţâşneşte de undeva din tr-un ungher al memoriei amintirea unui moment de resemnare trăit la Roma, în faţa coloanei triumfale ridicata de împăratul Traian, în cinstea victoriei asupra Daciei, după războaiele din 105-106 d H, si anume: într-unul din registre este reprezentată o casă situată pe un deal; casă inconjurată de un gard din care lipseau câteva uluci, căzute la pământ. Casa era locuita, lucru sugerat de gospodarii prezenti în curte ce-şi spală butoaiele, scenă absolut actuală ce se poate vedea oricând din fuga trenului ce merge pe ocale ferată in zona subcarpatică ori din mersul maşinii.Este vorba de atitudinea”merge şi aşa” care se pare că din nefericire este foarte veche.

Norocul acestei ţări este că mai sunt totuşi oameni care asemeni lui Brâncuşi, fără să atingă geniul ori celebritatea lui, îşi dau seama de adevăr şi fac ce pot în mijlocul acestor ignoranţi şi asemeni fecioarelor credincioase din parabola biblică, au grijă ca uleiul lămpilor să nu se termine, să nu n e năpădească în primul rand întunericul necunoaşterii trecutului îndepărtat şi apropiat, din care rezultă că înafara faptelor eroice , de apărare, au existat mereu oameni mentionaţi ori nu în cronici şi istorii ori rămaşi vii în memoria colectivă, care într-o continuitate şi permanenţă ca un şuvoi vârtos asemeni apelor izvorâte din munte suficient de puternic să-şi croiască drum şi în calea sa să mai adune ape şi din izvoarele colaterale întâlnite pe traseu, îmbogăţindu-se, devenind astfel de nestăvilit.

Revolta mea nu este izolată!
Acum, în era internetului am şansa să întâlnesc multe conştiinţe ale neamului care iau atitudine certă împotriva multor aspecte năruitoare ale acestui popor care lăsând la o parte cele amintite, (de dragul de a le indrepta!) are realmente multe calitaţi înscrise în codul lui genetic, conştientizate şi râvnite de alţii care în cunoştinţă de cauză vin să cumpere ovule şi spermatozoizi de la autohtoni (nu vorbesc de copiii cumpăraţi care se zice că ar putea fi folosiţi ca “sursă” de organe pentru transplant şi nu contează cărei naţii aparţin). Acest popor care “doarme”, poate este oboist de atâtea încercări si idealuri tradate ori de istoria năvalnică ce a trecut peste el, dar trebuie trezit pentru că altfel vom ajunge să intăm sub jurisdicţia legii divine care avertiza pe cei din neamul lui Israel:” Israele, va fi luat pămantul de sub picioarele fiilor tăi şi va fi dat altor neamuri”

Să nu se întâmple!

Să curmăm dezbinarea (asta nu înseamnă partid unic!

Să piară blestemul tracilor!

Sa urmam îndemnurile lui Iisus!, sa fim iubitori, să fim drepţi, asta însemnând necruţare faţă de batjocoritorii neamului şi nestrămutare în credinţă!.

Să ne amintim de Brancoveni!

Să-i facem pe cei mulţi la care trebuie să ajungă informaţiile corecte, să înţeleagă şi să respecte adevăratele valori ale neamului lor, cu care să se prezinte acum şi în viitor când urmaşii se vor întâlni în condiţii de pace şi armonie cu cei a altor popoare, în era vărsătorului care începe, si să se mândrească în faţa popoarelor lumii, pentru că eu cred că avem o moştenire plăcută chiar si lui Dumnezeu, realizată prin însăşi îngăduinţa Sa ca răspuns la comportamentul plin de bun simţ, de sfinţenie al înaintaşilor noştri.

10 03 2007 Sinaia

ELENA ARMENESCU
___________________________________

Scandalul “Rosia Montana”

“MOTII SUNT SINGURI !”

Atestată documentar de aproape 1870 de ani, Roşia Montană este una dintre cele mai vechi localităţi din România. Vestigiile din minele de la Roşia sunt răspândite în muzeele din toată Europa. Povestea acestor locuri de o terifiantă şi stranie frumuseţe este de fapt o poveste a aurului. Mai întîi au venit romanii, apoi alţii, atraşi de mirifica strălucire a bogăţiilor din Apuseni. Întotdeauna a existat un imperiu care să râvnească la aurul moţilor, întotdeauna s-a purtat o luptă. După 50 de ani de comunism, un alt imperiu vine să scormonească în munţii brăzdaţi de galerii, să exploateze ceea ce a mai rămas, dar de data asta, definitiv. Într-un deceniu, din acest paradis nu va mai rămâne nimic, decât un deşert otrăvit cu cianură de potasiu şi un crater cu aspect selenar care va lua locul satelor răspândite prin munţi. O dată cu zăcământul, vor dispărea bisericile, clădirile, animalele şi oamenii – însăăi civilizaţia. Cea mai mare exploatare de aur la suprafaţă din Europa va fi la Roşia Montană.
Localnicii au început, în mică parte ce-i drept, să se obişnuiască cu ideea că Roşia Montană va rămâne în istorie, dar va dispărea de pe harta României. Lumea a început să primească deja bani pentru strămutare de la Roşia Montană G. Corporation, transformându-i pe mulţi în miliardari peste noapte. Cu banii în mână, o parte a moţilor a renunţat să se mai gândească la ceea ce lasă în urmă, şi se îndreaptă spre oraşe, în speranţa unui viitor mai bun, alături de copiii lor din Alba Iulia, Deva sau Cluj Napoca, iar alţii vor să plece pur şi simplu în alte locuri din ţară sau chiar dincolo de hotarele acesteia. Doar membrii Asociaţiei Aurarilor care poartă numele latin al comunei „Aburnus Major”, şi câţiva bătrâni pentru care banii nu mai înseamnă mare lucru, au tăria de a spune în continuare un NU hotărât.
La doar 10 kilometri de Roşia Montană, se află dovada palpabilă a urmărilor pe care exploatarea iraţională şi haotică a aurului le pot avea asupra mediului înconjurător. Iazul de decantare din Roşia Poieni este otrăvit, iar concentraţiile depăşesc cu mult limitele admise de normele europene sau chiar româneşti. Zona va trebui reconstruită ecologic, ceea ce implică cheltuieli imense, dar acestea sunt necesare pentru a salva şi a reduce la normal un ecosistem distrus de zeci de ani. Nici mineritul nu mai este ce a fost, ajungând, de la peste zece mii de persoane care lucrau până în 1990 în măruntaiele munţilor, la doar câteva sute. Puse cap la cap, poluarea de la Roşia Poieni şi ameninţarea cianurilor care planează asupra Roşiei Montane îi fac pe turiştii români şi străini să-şi ia gândul de la petrecerea vacanţelor în Munţii Apuseni. Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă. Aurul dispare încet-încet, lăsând în urmă deşeuri de steril, iar, cu bugete austere, reconstrucţia ecologică nu pare a se realiza prea curând. Munţii noştri se schimbă pe zi ce trece, dar, deocamdată, la orizont nu se află decât promisiuni. Şi, bineînţeles, speranţa moţilor că cineva acolo sus îi iubeşte şi le va purta de grijă, lor şi urmaşilor lor.
Dincolo de tot şi de toate, Roşia Montană va rămâne un loc magic ce a atras de mii de ani pofta imperiilor de a lua ceea ce nu le aparţine, dar şi un tărâm al blestemului unde, îm prezent se poartă un adevărat război. „Agresorul” este „Eurogold” firma canadiană a românului Franţ T., un nou imperiu venit să ia, cu orice preţ, ceea ce a mai rămas din aurul dacilor. De cealaltă parte a baricadei sunt moţii Apusenilor, rămaşi singuri în faţa pericolului de a pierde bruma de avere ce le-a mai rămas şi de a-şi vedea munţii escavaţi şi otrăviţi apoi cu cianuri. Moţii sunt singuri, ca de atâtea ori în faţa istoriei nemiloase, dar mai ales în faţa atotputernicului dolar, care poate cumpăra până şi sufletele…

RODICA ELENA LUPU

___________________________________________________

OAMENI PE CARE NU-I ASCULTA NIMENI

Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti a organizat nu demult , în Piaţa Victoriei lângă sediul Guvernului şi la Palatul Cotroceni, o acţiune paşnică a clerului catolic şi a persoanelor consacrate, având ca obiect notificarea protestului clerului şi Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti în legătură cu refuzul Guvernului României şi a celorlalte autorităţi de a respecta Hotărârea Senatului României nr. 40/09.11.2006 referitoare la stoparea construirii imobilului cu 4 subsoluri parter şi 19 etaje ce se execută în imediata vecinătate a Catedralei „Sfântul Iosif” din Bucureşti.

Acţiunea la care au participat preoţi romano-catolici, greco-catolici şi persoane consacrate (călugări si călugăriţe) s-a va finalizat prin depunerea unor scrisori de protest la cele două instituţii vizate: Guvernul şi Preşedinţia României.Dar bineinteles fara nici un rezultat.

___________________________________________________

CARTI DIN LUMEA PARALELA:”IN CAUTAREA SARMISEGETUZEI”

Pasiunea scriitorului si jurnalistului Ion Longin Popescu pentru “universul traditiei” se traduce prin exceptionale campanii dedicate tematicii lui de precadere.Una dintre acestea priveste “stravechimea” si recent a ocazionat autorului un splendid portret literar care ne prezinta “O scriitoare britanica, in cautarea Sarmizegetusei “.Un text plin de informatii”eretice”,care nu circula defel in lumea mandarinilor pseudo-culturali de pe Dambovita,unde “traditie” si”stravechime” sunt socotite domenii caduce si excesiv “locale”;citam un paragraf memoriabil atat prin redactare cat si prin sugestii:

Scriitoare din Marea Britanie, cunoscuta cititorilor din interviul acordat “Formulei AS”, Caroline Juler a publicat o noua carte dedicata tarii noastre. De aceasta data, dupa succesul obtinut de exceptionalul “Ghid al Romaniei”, din celebra serie “Blue Guide” (prezentat, de asemenea, in aceasta pagina), volumul “Searching for Sarmizegetusa” (”In cautarea Sarmizegetusei”), editat de Starborn Books din Tara Galilor, propune cititorilor de limba engleza o calatorie “de initiere” in inima Romaniei rurale. Dupa cum remarca in prefata, celebra jurnalista Jessica Douglas-Home, de asemenea o buna cunoscatoare a realitatilor romanesti, Juler a ales sa descrie lumea rurala din Carpati, deoarece aceasta exercita asupra strainilor “cea mai puternica fascinatie”, conservand o “remarcabila armonie intre oameni si peisaj”. Atrasa de satele sasilor, dar si de cele ale maramuresenilor, ale bucovinenilor, ale oltenilor si ale motilor, scriitoarea este incantata ca, alaturi de facilitatile moderne ale vietii (telefon mobil, televiziune prin cablu, instalatii sanitare, mobila confortabila), aceste celule de viata autentica pastreaza inca spiritul si obiceiurile unei lumi arhaice, atat de atragatoare pentru turistii straini dornici de aventura. Intrebata de ce a ales sa construiasca intreaga carte in jurul numelui de Sarmizegetusa, autoarea spune: Sarmizegetusa este un loc simbolic pentru sufletul romanesc. Aceasta semnifica pentru multi romani ceea ce inseamna pentru galezi “St. David”, pentru scotieni “St. Andrew”, iar pentru englezi, “Camelot”. Intr-un ritm alert, de reportaj “sufocat” de placerea descoperirilor, Caroline Juler descrie ceea ce vede si traieste in satele romanesti, fara prejudecati, incercand sa inteleaga unicitatea unui mod de viata disparut in vestul continentului.

ION LONGIN POPESCU