Artur Silvestri: “O soluţie pentru Bucureşti: comerţul cu istorie”

Contrar unei opinii curente ce deplînge „lipsa de interes public” pentru ceea ce se cheamă „Centru istoric al Bucureştilor”, realitatea nu-i nici pe departe aceasta caci un interes exista ,chiar daca deocamdata numai banuit . Ceea ce se vede este , de buna seama, “piesa de teatru ” obisnuita , continand scenariul si “fumigenele ” . Asadar , o anumita agitatie scenografica se manifesta astfel incat , cu oarecare intermitenţă, apar opinii, consemnări şi puncte de vedere diverse ce evocă, în ton jelalnic, soarta nefericită ce cariază aceste locuri ce n-ar avea decît un viitor muzeistic . Dar sînt, la drept vorbind, dezbateri sterile şi formale ce nu au condus pînă astăzi la nimic , astfel încît aceasta regiune – ce ar fi putut deveni emblemă – stă în paragină şi se degradează de la o zi la alta . Şi, de fapt, nu doar “emblemă” ci o sursă remarcabilă de venituri căci, de obicei, unde este specific şi diferenţă apare şi „interesul” şi, deci, apar „banii”.

„Interes”, întîi de toate turistic ; căci aceasta este doctrina la alţii , dar nu şi la noi. În alte părţi , un mic ciob de oală neolitică, descoperit la întîmplare în pămînt, aduce legende , emoţie propagandistică şi „program turistic” , dacă se doreşte să se facă. Aici, într-o ţară ce îşi cultivă , cu o voluptate de neînţeles , doctrina înfrîngerii şi a minimalizării, noi nu ne cunoaştem deloc istoria şi, adeseori chiar, o batjocorim în conformitate cu „ noua gîndire ” istoriografică ( ticluita de personagii aproximative insa oficializate in mod absurd ) unde Ştefan cel Mare ar fi fost un afemeiat şi Mihai Viteazul – un condotier.

Croiala , deci , este eronată , ori, mai bine zis, imaginea noastră despre noi înşine. De aci rezultă acest sir de imprecizii şi o nepăsare ce nu-i doar consecinţa relei înţelegeri ci şi ocazie de sustragere de bani şi obiectiv potrivit pentru spiritul apucător. Oraşul însuşi, adică Bucureştiul vechi, ar fi fost potrivit să conţină un număr de „rezervaţii urbane”, unde nu ar intra doar „Centrul istoric” (de „lipscani” şi „gabroveni”) ci şi ariile de arhitectură cubistă ori neo-brâncovenească , adică parcurile Elena Doamna (aşa -zisul Cotroceni), Bonaparte şi Domenii. Dar lipseşte nu doar energia ci şi ideea ori, în definitiv, soluţia. Şi, de fapt, ce ar fi trebuit făcut, ori, mai bine spus , ce trebuie făcut de azi înainte? Intâi de toate, delimitare, adică a se identifica, „pe teren”, ceea ce se cheamă arealul. Apoi, recensământul regimului de proprietate înregistrând sec şi „ la rece ” ce este proprietate publică , privată ori „în redobândire” şi cine sînt în realitate posesorii şi „folositorii”. Evident, urmează acţiunea , adică „exproprierea”, făcută cum scrie la carte, „cu dreaptă despăgubire” ori, dacă nu este posibil, constituirea de mecanisme financiare valide , inclusiv asocieri cu sau fără „participaţiune”. Nu sînt de exclus nici ” soluţii occidentale”, ce protejează imaginea urbană şi unde obligaţia de a se întreţine şi renova, la intervale definite, faţada de clădire face sâ se reglementeze de la sine regimul de proprietate.

Admiţând că , în cele din urmă , arealul se „vacuizează” ori se face, cum se zice, disponibil , urmează concepţia ce ar trebui , în mod obligatoriu , sâ izvorască din dezbatere publică şi colectare de opinii . Nimic nu ne împiedica a imagina, la final, un cartier cu regim diferenţiat şi destinaţii precizate punctual – şi stabilite atent – prin analize de procent şi pondere (adică, în fond, cât şi unde vor fi hoteluri, magazine, cluburi, „pubs”, restaurante”, antichităţi”, bazar etc.) Abia apoi, evident, licitaţia pe obiectiv, organizata , dacă va fi posibil , fără nenorocitele de „aranjamente” romanesti .
Un posibil „Soho” va putea ieşi, vreodată, şi din acest spaţiu ce a înghiţit sume exorbitante si astăzi, încă, este un şir de dărăpănături ; sau nu cumva “paraginirea ” este intretinuta spre a se obtine un splendid “teren imobiliar” pustiit de stapanire in ideea ca , asa cum sustinea un personagiu, nu demult, acolo metrul patrat va costa peste 10.000 de Euro , fiind, deci, “record mondial” ?