Elena Armenescu : ” Blestemul tracilor “

 BLESTEMUL TRACILOR
Azi fiind sambata, adica zi libera, ma trezesc la aceeasi ora matinala, conform programarii ceasului biologic, dar mai lenevesc minute bune. Sigur, in mod reflex fiecare ins indiferent ca doarme mai mult sau mai putin bine, se trezeste zilnic la aceeasi ora la care “suna ” ceasul biologic dare eu am avut un motiv in plus sa dorm foarte bine un somn odihnitor si reconfortant.
Care-i motivul?Ma aflu aici in vecinatatea muntilor mei dragi…
Deschid usa si ies in balcon Mă întâmpină o dimineaţă senină,senină  cu aerul cel mai transparent posibil, care iţi permite sa vezi la mari depărtări. Prima privire, cum este simplu de bănuit, o îndrept spre muntele Caraiman, ales de însăşi Regina Maria a României şi încununat cu semnul sfânt Crucea, vestita cruce de pe vârful muntelui, cruce care-i sporeşte faima şi totodată măreţia conferindu-i si nuanţa de sacralitate.Ce-i drept nu a fost ales la întâmplare. El se află situat la doar două ore de mers de vârful Omul, monument megalitic plin de taine, care se afla pe acelasi meridian cu Marea Piramida din Egipt.

Vârful Caraiman este situat mai spre est adică mai spre minunata Vale a râului Prahova care şerpuieşte printre două masive muntoase ale Carpaţilor Meridionali, iar apele sale se rostogolesc argintate din piatră în piatră spre marea cea Mare, spumând şi povestind permanent, neobosit o poveste tainică, despre naşterea şi călătoria ei din miezul pământului, înţeleasă vag de cei aleşi care-şi fac timp să rămână în anotimpurile  calde în meditaţie într-o poieniţă pe unul dintre maluri.

Acum respir adânc, în balcon , de nouă ori aşa cum ştiu că este bine pentru mobilizarea  şi aerarea unui număr mai mare de alveole, situate în aşa numitul „spaţiu de rezervă” care-mi permit accesul unei mai mare cantitate de oxigen, ce se răspândeşte aproape instantaneu în tot corpul. Închid ochii de plăcere şi când îi redeschid, muntele aşa cum este el în această primăvară timpurie , cu crestele încă acoperite de zăpadă, proiectat pe seninul cerului de un bleo regal, îmi pare mai luminos  decât oricând.

Privind vârful pe care se află Crucea, vizibilă şi de aoci, îmi vine în minte imaginea văii pe care am admirat-o în plină vară de acolo de sus, de lîngă cruce., vale  în care se văd casele adunate pe arii mai mici sau mai mari realizând localităţile:Azuga, Buşteni, Valea Ţapului, Sinaia, Comarnic, până spre Ploieşti, asemeni priveliştei din elicopter.

După acest răsfăţ şi schimb energetic cu depărtarile  albastre dar şi cu stabilitatea şi forţa munţilor în care încerc să rămân cât mai mult spre a-mi încărca “bateriile” revin în cameră unde la aparatul d radio rămas deschis se transmite un reportaj în care era intervievată o bătrână din satul gorjan Hobiţa, sat în care s-a născut  celebrul nostru Constantin Brâncuşi.

Ceea ce aud ma întristează, şi nu e prima oară când mi se întâmpă ca într-un minut să se steargă aproape complet starea de bine în care nu se ajunge uşor. De aceea trebuie să rămâi izolat una sau mai mai multe zile, când vrei să te revigorezi, să stăvilesti deliberat asaltul informaţional al veştilor mai puţin bune.

Reportera, cu o dicţie perfectă relata: : printre bălării uscate de frigul iernii se văd fragmente de statui care sunt resturile unei foste tabere de creaţie instituită aici prin anii *70. Există şi o casă memorială pe care se află o placuţă indicatoare, dar nu este casa în care s-a născut Brâncuţi, aceea se află cu o sută de metri mai la vale, o ruină din care mai sunt câteva grinzi şi câteva sute de cărămizi pe care au vrut sa le cumpere niste străini ( probabil francezi).

Povestind toate acestea, reportera se apropie din nou de o femeie vârstnică ce l- văzuse pe  Brâncuşi în vremea când era doar o opiliţă, în perioada interbelică, atunci când a venit el la Târgu Jiu pentru ridicarea celor trei celebre monumente: Coloana infinitului, Poarta sărutului, Masa Tăcerii, Aflu mai departe că artistul stătea în timpul săptămânii la Târgu Jiu unde supraveghea personal lucrările, iar la sfârsitul săptămânii, sâmbăta sau duminica venea acasă la sora lui  Frusina, unde a tocmit lăutari pentru un an, care aveau obligatia să vină cu regularitate duminica, după slujbă să cânte pentru tot satul care participa la horă.

Tatăl fetiţei de atunci, povestitoarea de acum era prieten cu tatăl lui Brâncuşi de la care păstra un portmoneu dăruit de Brâncuşi tatălui său, dar însoţit de sentimente de amărăciune ale lui Constantin, care le-a spus fraţilor lui:

-”Am umblat în toată lumea şi ţară mai frumoasă şi mai bogată ca a noastră nu există!. Sunt locuri unde oamenii cară pământul cu sacul să-şi pună ceapă iar aici arunci o sămânţă si creşte un pom.”Ei ascultau în tăcere, nu scoteau o vorbă. Din când în când se auzea câte un oftat.

-”V-am lăsat săraci şi vă găsesc şi mai săraci. Sunteţi puturoşi! îşi certa Brâncuşi apropiaţii..

Mai departe, reportera îşi face bine meseria, nu se lasă , merge la Târgu Jiu, la directorul muzeului judeţean şi la primărie unde stă de vorbă cu un consilier local. Ambii vorbesc pe un ton de lehamite. La observaţia reporterei că nu este pusă în evidenţă casa lui Brâncuşi, aceştia o contrazic, spun că este, are o placă pe casă,

-Poate ar mai trebui un panou adaugă cu glas moale muzeograful.

Consilierul se plânge invocă faptul că îngrijirea monumentelor consumă bani din bugetul local ( îmi fac cruce si ma adresez lui Dumnezeu: Doamne! omul ăsta consideră o povară moştenirea lăsată de Brâncuşi, care pe bună dreptete le spunea celor de atunci care asemeni acestuia poate aveau o atitudiene care sugera- expresia:”ce-a mai venit si Brâncuşi cu monumentele lui pe capul nostru”, din moment ce le le-ar fi  răspuns:” voi nici nu stiţi ce vă las eu vouă!” Aceia poate au o scuză, nu aveau proba timpului care a confirmat valoarea operei, aşa cum o avem noi. Poate asemeni sfântului Toma s-au îndoit! Dar cei de azi?

Iată! Sunt „aleşii” nosti, la grămadă, pe partide, incompetenţii care ocupă nişte locuri pe care nu le merită, sunt puturoşii de care vorbea Brâncuşi, lipsiţi de  capacitatea de a se folosi de celebrele, cunoscutele si apreciatele monumente pe plan internaţional care ar putea fi deja ori deveni puncte de atracţie mondială şi cu banii aduşi de turişti ar creşte şi veniturile provenite inclusiv din impozitele celor care furnizează servicii în turism

Sunt şaptesprezece ani de “libertate”!
Toţi “aleşii” s-au plimbat pe banii ţării în toată Europa.Nu au văzut ei oare cum se face turismul în Grecia, Italia, Spania, Franşa, Belgia etc?
Mă întreb: de-ar avea nemţii aceste monumente oare cum s-ar organiza?
Tristeţea şi sentimentul zădărniciei de acum mi se leagă (ca dovadă că avem  memoria ordonată pe “sertărase tematice”) cu cele trăite ieri, în timpul călătoriei cu trenul, în timpul căreia, pe traseu am văzut tot ruine, ruginituri, fiare vechi şi lemne aruncate anapoda, de-a valma în apropierea gărilor, la vederea cărora ai senzaţia de discomfort, de jenă chiar dacă te afli în compartiment cu un european. Mai mult decât atât, ţâşneşte de undeva din tr-un ungher al memoriei amintirea unui moment de resemnare trăit la Roma, în faţa coloanei triumfale  ridicata de împăratul Traian, în cinstea victoriei asupra Daciei, după războaiele din 105-106 d H, si anume: într-unul din registre este reprezentată o casă situată pe un deal; casă inconjurată de un gard din care lipseau câteva uluci, căzute la pământ. Casa era locuita, lucru sugerat de gospodarii prezenti în curte ce-şi spală butoaiele, scenă absolut actuală ce se poate vedea oricând din fuga trenului ce merge pe ocale ferată in zona subcarpatică ori din mersul maşinii.Este vorba de atitudinea”merge şi aşa” care se pare că din nefericire este foarte veche.

Norocul acestei ţări este că mai sunt totuşi oameni care asemeni lui Brâncuşi, fără să atingă geniul ori celebritatea lui, îşi dau seama de adevăr şi fac ce pot în mijlocul acestor ignoranţi şi asemeni fecioarelor credincioase din parabola biblică, au grijă ca uleiul lămpilor să nu se termine, să nu n e năpădească în primul rand întunericul necunoaşterii trecutului îndepărtat şi apropiat, din care rezultă că înafara faptelor eroice , de apărare, au existat mereu oameni mentionaţi ori nu în cronici şi istorii ori rămaşi vii în memoria colectivă, care într-o continuitate şi permanenţă ca un şuvoi  vârtos asemeni apelor izvorâte din munte suficient de puternic să-şi croiască drum şi în calea sa să mai adune ape şi din izvoarele colaterale întâlnite pe traseu, îmbogăţindu-se, devenind astfel de nestăvilit.

Revolta mea nu este izolată!
Acum, în era internetului am şansa să întâlnesc multe conştiinţe ale neamului care iau atitudine certă împotriva multor aspecte năruitoare ale acestui popor care lăsând la o parte cele amintite, (de dragul de a le indrepta!) are realmente multe calitaţi înscrise în codul lui genetic, conştientizate şi râvnite de alţii care în cunoştinţă de cauză vin să cumpere ovule şi spermatozoizi de la autohtoni (nu vorbesc de copiii cumpăraţi  care se zice că ar putea fi folosiţi ca “sursă” de organe pentru transplant şi nu contează cărei naţii aparţin). Acest popor care “doarme”, poate este oboist de atâtea încercări si idealuri tradate ori de istoria năvalnică ce a trecut peste el, dar trebuie trezit pentru că altfel vom ajunge să intăm sub jurisdicţia legii divine care avertiza pe cei din neamul lui Israel:” Israele, va fi luat pămantul de sub picioarele fiilor tăi şi va fi dat altor neamuri”

Să nu se întâmple!

Să curmăm dezbinarea (asta nu înseamnă partid unic!

Să piară blestemul tracilor!

Sa urmam îndemnurile lui Iisus!, sa fim iubitori, să fim drepţi, asta însemnând necruţare faţă de batjocoritorii neamului şi nestrămutare în credinţă!.

Să ne amintim de Brancoveni!

Să-i facem pe cei mulţi la care trebuie să ajungă informaţiile corecte, să înţeleagă şi să respecte adevăratele valori ale neamului lor, cu care să se prezinte acum şi în viitor când urmaşii se vor întâlni în condiţii de pace şi armonie cu cei a altor popoare, în era vărsătorului care începe, si să se mândrească în faţa popoarelor lumii, pentru că eu cred că avem o moştenire plăcută chiar si lui Dumnezeu, realizată prin însăşi îngăduinţa Sa ca răspuns la comportamentul plin de bun simţ, de sfinţenie al înaintaşilor noştri.

10 03 2007 Sinaia

ELENA ARMENESCU