Rodica Elena Lupu: “Frumusete distrusa fara mila”

Frumuseţe distrusă fără milă…

M-am întrebat de multă vreme ce au avut edilii capitalei cu aproape tot ce ar fi putut simboliza frumuseţea oraşului? Ea a fost distrusă fără milă. Întrebarea mi s-a redeşteptat în aceste zile când arterele principale ale oraşului au fost făcute varză, pentru a se turna din nou asfalt, spun din nou pentru că, doar acum câteva luni era totul un şantier, cu schimbări de conducte pentru apă şi gaz şi asfalt bineînţeles că doar trebuiau să–l înlocuiască pe cel ce l-au spart şi acum precis şi ăsta se va distruge la fel de repede ca şi cel anterior. Asfalt chiar şi în faţa „Casei Poporului”, bani aruncaţi pe apa sâmbetei… Dar să fim totuşi optimişti şi, deşi circulaţia în Bucureşti a devenit un coşmar, mai ales în ceea ce priveşte transportul în comun, pentru că, eu acesta îl folosesc zi de zi, să sperăm că în viitorul nu prea îndepărtat şoferii nu vor mai avea motive să înjure şi nici cei din autobuz n-o să-i mai înjure pe şoferi şi pe cei care le-au pus volanul în mână şi toţi pe cei care parcă au semănat gropi în întreaga urbe.

Întorcându-mă în trecut nu-i pot ierta pe cei care au topit statuia lui Carol I, cea a lui Ferdinand de la Şosea, statuia lui Brătianu, unul din făuritorii unităţii naţionale, şi monumentele lui Take Ionescu, Lascăr Catargiu şi Pache Protopopescu, pentru a ridica în schimb o statuie a lui Stalin, pe care au distrus-o numai după câţiva ani, şi una lui Lenin, care împreună cu cea a lui Petru Groza au ajuns să fie ascunse undeva în spatele unui zid aparţinând parcului de la Mogoşoaia, acolo unde a stat pitită şi statuia lui Ionel Brătianu, care la rândul ei a înlocuit bustul lui Ilie Pintilie, în micul parc din prelungirea Bulevardului Dacia. Aş spune că toate aceste bazaconii au fost dictate de „politică”. Dar dragilor, ce politică a putut determina demolarea frumosului „Muzeu Simu”?

Eram în prima mea vacanţă şi pentru prima dată în Bucureşti. Unchiul Culiţă – aşa-i spuneam fratelui bunicului dinspre mama – a fost foarte drăguţ cu mine şi mi-a prezentat toate monumentele şi muzeele din Bucureşti. Tot el m-a dus la un concert la Sala Palatului unde le-am văzut pentru prima oară pe Margareta Pâslaru şi pe Marina Voica. Erau şi au rămas interpretele mele preferate, cele două tinere, nostime şi talentate, cuplu lansat de Lazarov. Margareta a adus României „Discul de Cristal”, cucerit la Paris şi a fost lansată de un senior al Radioului, regizorul Ion Vova. Chiar dacă acum este acolo departe, peste ocean, eu ascult cu mare plăcere melodiile ei şi pot să spun că unul dintre motivele pentru care am dat această denumire cărţii mele este faptul că mi-a plăcut şi îmi place la nebunie cântecul ei: „Au luat vacanţă grijile /Au plecat la munte fetele, /Pline de speranţă-n dragoste /Asta e vacanţa, asta e! /Soarele bronzează feţele /Zilele scurtează nopţile, /Lumea fredonează cântece /Asta e vacanţa, asta e!”

Dar să ne întoarcem la muzeul Simu care avea forma unui templu antic, construit în stilul ionic de către arhitectul Csicky, elev şi asistent al faimosului arhitect francez Paul Gottereau, cel care a proiectat clădirea CEC-ului şi a Bibliotecii Universitare, din Piaţa Palatului. Csicky, la îndemnul lui Simu, văzuse clădirea ca un adevărat lăcaş al muzelor, de unde vine şi numele de „museion”. În anii 1957-1968, din nefericite motive urbanistice a fost dărâmată din temelie şi această clădire superbă, situată în apropierea hotelului Lido, pentru a se construi în locul ei o benzinărie şi un WC public, curând demolate şi ele, ca să se facă loc banalelor blocuri din complexul „Eva”.

Posesor al unei averi considerabile, Anastase Simu – după ce şi-a făcut studiile la Paris şi Bruxelles, şi a devenit în 1910 membru în Consiliul artelor şi mai târziu membru onorific al Academiei Române,- nu şi-a cheltuit-o „La Paris în lupanare de cinisme şi de lene./ Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile obscene”. A socotit mai degrabă că mai de folos e să devină colecţionar de artă. Atunci când şi-a primit pentru prima oară oaspeţii în muzeul său, în 1910, Simu a stârnit numai exclamaţii de laudă. Prin testament, Simu şi-a donat colecţia şi clădirea statului român, acelaşi stat care a binevoit s-o demoleze şi să risipească colecţia, adunată cu grijă şi pricepere prin alte muzee şi depozite. În anul 1935, anul în care muzeul a trecut în posesia statului, colecţia număra peste 1200 de lucrări de pictură, sculptură, grafică şi piese de mobilier, creaţii ale unor iluştri reprezentanţi ai şcolilor europene şi româneşti de artă. Muzeul Simu ar fi putut figura, alături de Arcul de Triumf şi Ateneul Român, ca una din clădirile emblematice ale Bucureştiului. Azi cine îşi mai aminteşte de el?

Bucureştiul poate fi considerat un oraş martir. Nici un oraş din lume nu a suferit atâtea distrugeri, prin demolări premeditate, dictate de un singur om, în timp de pace, cât a suferit Bucureştiul în ultimele decenii de dictatură. A cincea parte din perimetrul său construibil a fost rasă de pe suprafaţa pământului, cum bine spune în cartea sa „Bucureştiul dispărut”, unul dintre marii noştri arhitecţi, G. Leahu, cel care animat de pasiune şi dăruire, înarmat cu aparat foto, cu pensula de acuarelă şi creionul de desen, a încercat să păstreze în cuvânt şi imagine amintirea unui oraş înainte de a fi sfârtecat de buldozere. Noul centru apărut în urma indicaţiilor venite de sus a rupt oraşul în două, a spulberat apartenenţa bucureştenilor la cartiere, monumente şi străzi pe care oamenii le-au cunoscut, le-au trecut cu pasul, au trăit. „În această zonă, ne simţim mai mult ca oriunde străini în propriul nostru oraş, nu regăsim reperele spirituale care făceau parte din existenţa noastră, ne-au fost răpite amintirile”, spune arhitectul, în această carte fascinantă, istorie vie, bogat ilustrată şi documentată, ce redă povestea acestor ani dramatici ai construirii noului centru politico-administrativ ce a generat dispariţia unei însemnate suprafeţe a Bucureştiului tradiţional.

Demolarea Mănăstirii Văcăreşti, hotărâtă la 2 decembrie 1984, este finalizată după o perioadă de timp dramatică ce a durat până în decembrie 1985. Atunci, în pragul sărbătorii Naşterii Domnului, darul de Crăciun al dictatorului a fost completa radere de pe faţa pământului a ultimelor ziduri ale unuia dintre cele mai strălucite monumente pe care le-au zămislit meşterii făuritori ai istoriei arhitecturii româneşti. Şi tot Sfântul Crăciun i-a adus… dar asta e altă poveste…

Complexul feudal Văcăreşti cu Biserica, Palatul Domnesc, Paraclisul, Stăreţia cu chiliile situate în incinta principală, ce aveau dimensiuni impresionante realizate acum 270 de ani, constituia una dintre cele mai reprezentative creaţii ale arhitecturii brâncoveneşti de pe întregul cuprins al Ţării Româneşti. Mănăstirea Văcăreşti împreună cu întregul complex de construcţii au fost incluse la poziţia 94 pe lista Monumentelor de Cultură şi Arhitectură de primă mărime. Prin originalitatea şi unicitatea compoziţiei întregului ansamblu, cu poziţionarea excepţională pe axul major a unei suite de construcţii, modelul de la Văcăreşti reprezenta un unicat neîntâlnit compoziţional la nici o altă mănăstire din ţară. Biserica Mănăstirii Văcăreşti, clădită sub Nicolae Mavrocordat, datorită dimensiunilor şi decoraţiilor, a rezolvărilor stâlpilor din piatra, capitelurilor, a portalului de intrare, a ancadamentelor de fresce, a brâurilor ce înconjura monumentul, reprezentau creaţii de vârf ale geniului poporului nostru. Dimensiunile bisericii erau mai mari decât cele de la Căldăruşani şi ale bisericii din Dealul Mitropoliei. Casa domnească, Stăreţia, reşedinţă a slujitorilor bisericii, porticul de pe latura de răsărit şi Paraclisul completau armonios ansamblul arhitectural.

Printre arhitecţii implicaţi în acest act de răspundere morală faţă de istoria culturii noastre au fost indivizi care s-au arătat revoltaţi de demersurile cinstite făcute pentru salvarea complexului feudal de la Văcăreşti. În pragul Crăciunului, folosindu-se de mijloace mecanice moderne, utilaje de mare capacitate şi randament, zidurile, cupolele, turlele, frescele, sculpturile mănăstirii Văcăreşti dispar de pe suprafaţa pământului.

Considerată drept una dintre cele mai strălucite mănăstiri din arhitectura ortodoxă balcanică, ea a reprezentat cea mai importantă pierdere a patrimoniului nostru naţional din anii de cultură totalitară. Pe locul său s-au turnat fundaţiile unei mari săli de congrese de 12000 de locuri, şantierul fiind apoi abandonat. Puterea absolută pe care Ceauşescu şi-a atribuit-o şi consolidat-o an de an a condus după 1977, printre altele, la lansarea ideii sale de a construi în Bucureşti un nou centru politico-administrativ suprapus peste o parte a oraşului existent. În totalitarism, urbanismul şi arhitectura dirijată de putere şi susţinută de giganticul aparat politic de partid şi de represiune reinterpretează moştenirea arhitecturală într-un limbaj politic formal ce nu aparţine nici unui stil. Lipsa de cultură a comanditarilor, asociată cu intenţia aberantă de a demonstra superioritatea comunismului, conduc la atingerea unor dimensiuni faraonice ale gesturilor constructive, asociate cu o decoraţie simbolică de parvenitism, încărcată cu cele mai bizare forme. Noul centru politico-administrativ al Bucureştiului implantat peste cartiere, străzi şi monumente existente, prin poziţia sa faţă de structura stradală rado-concentrică a oraşului, a creat o ruptură în raport cu tot sistemul de străzi şi bulevarde moştenite. Aşezat transversal peste axa Nord-Sud al Capitalei, el a întrerupt pe o mare suprafaţă legăturile fireşti, tradiţionale, dezvoltate în decursul veacurilor. Bulevardul Victoriei socialismului şi Izvor-Coşbuc, respectiv Bulevardul Unirii şi Libertăţii urmau să fie rezervate în exclusivitate circulaţiei protocolare a aleşilor poporului. Pavajul decorativ realizat din dale mozaicale, colorate, delimitează perimetrul pe care muritorii de rând n-ar fi avut acces. Darea în circulaţie a întregului sistem de străzi ale noului centru, după evenimentele din decembrie 1989, a scos în evidenţă grava necolerare a sistemului de străzi existente cu noul centru. Numeroase străzi pleacă de nicăieri şi duc niciunde. Sunt necesare ocoliri enorme pentru a lega puncte vitale ale oraşului. Între noul centru – tratat pretenţios cu tot arsenalul de materiale şi elemente decorative scumpe – şi restul oraşului a rămas o rană deschisă de maidane, dosuri de case şi calcane. Oraşul existent nu poate să asimileze organic acest transplant de noi şi triumfale bulevarde şi clădiri. Oraşul existent şi centrul cel nou rămân două entităţi separate, două corpuri străine unul faţă de celălalt. Statul cu toate organismele sale devine din ce în ce mai subordonat puterii partidului, iar dictatorul se confruntă cu puterea supremă, el ia toate deciziile în toate domeniile, iar în urbanism şi arhitectură este inventată o formă pe înţelesul său: macheta. E de notorietate că perechea Ceauşescu „preşedintele de onoare al Academiei Române şi soţia sa doctor inginer savant de reputaţie mondială” datorită lipsei de instruire elementară nu era capabilă să citească un plan sau o planşă desenată. S-a recurs atunci la machete şi redarea volumetrică spaţială a ansamblurilor şi clădirilor a devenit forma consacrată prin care i se prezentau proiectele, care însumate ar acoperi suprafaţa unui mare stadion.

În anul 1987, toamna, în luna octombrie, alte două biserici bucureştene din cartierul Dudeşti cad în perimetrul distrus din indicaţiile prezidenţiale. Teritoriul demolat început cu câţiva ani în urmă în Dealul Uranus s-a întins încetul cu încetul până a ajuns în apropierea punctului final din zona Dudeşti-Theodor Speranţia-Biserica Muncii. Este demolată mai întâi Biserica Sf. Treime din Calea Dudeşti 81, ridicată de meşterii şalvaragii la 1804 iar apoi, Biserica Bradu Staicu din strada Bradului, colţ cu strada Turnişor. Clădită mai întâi din lemn, ea este refăcută la 1740 de bogatul logofăt Staicu, devenind lăcaş ce patrona breasla brutarilor. Numele i se trage de la un brad ce creştea în apropiere. La 1809, Apostol Velicu băcanul o reface din cărămidă. Hramul bisericii Bradu Staicu era al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. A fost dărâmată la 7 octombrie.

În nefastul an 1987 care încheie cei patru ani dramatici de distrugere masivă premeditată a unei mari părţi a perimetrului construit al Bucureştiului este translată din locul ei şi atât de cunoscuta Biserică „Cuibu’ cu Barză”, purtând hramul Sf. Ştefan care exista încă de la 1766. Mai târziu a fost refăcută de clucerul Dona şi de soţia sa, Zamfira. Pridvorul bisericii „Cuibu’ cu Barză”, era luminat permanent de lumânările aprinse de credincioşi aici la intersecţia Căii Ştirbei Vodă cu strada Berzei. Urmând ca pe Calea Ştirbei Vodă să aibă loc defilările de adulaţie ale „marelui conducător”, de 23 august, acesta n-a acceptat ca în drumul mulţimilor spre tribuna oficială să apară silueta bisericii care a fost translată după metoda devenită de rutină, cu 13 metri în spatele noilor blocuri. În acelaşi an este deplasată din poziţia sa vizibilă din Şoseaua Pantelimon Biserica Sf. Gheorghe Nou-Capra. Pe locul său se ridică un bloc ce ascunde pentru totdeauna imaginea pe care o cunoscuseră miile de credincioşi ce s-au născut şi au crescut în acea parte a oraşului. Odată cu trasarea unei noi artere de circulaţie ce făcea legătura între cartierul Băneasa prin Piaţa Galaţi-strada Italiană-Bdul Mărăşeşti-Şoseaua Viilor-artera de trafic greu-Drumul Taberei, în special în perimetrul străzilor Italiană, Armenească, Moşilor sunt demolate câteva imobile valoroase. Casa Hamangiu ce a aparţinut renumitului jurist Constantin Hamangiu, este doborâtă cu aceeaşi tehnologie barbară experimentată în ultimii ani; picturi de Nicolae Vermont, pardoseli din parchete de esenţe exotice, toată splendoarea unui mic palat este sfărâmată cu lama buldozerelor şi încărcată în basculante, urmând aceeaşi destinaţie, gropile de gunoi. În cel de al patrule an de demolări masive ale cartierelor Bucureştiului, aria distrugerii se întinde mai ales în partea de est a oraşului, în stânga sensului de curgere a Dâmboviţei până la fosta barieră a Vergului.

La 19 iunie 1987, sub ochii mulţimii de credincioşi cu feţele mute de neputinţă, păziţi de cordoanele de miliţieni şi securişti, este demolată atât de cunoscuta Biserică Sf. Vineri. Ctitorie a dregătorului Aga Niţă, ridicată în preajma Pieţei Mari între 1644-1645, având hramul Sfintei Paraschiva, biserica Sf. Vineri era una dintre cele mai populare şi îndrăgite biserici de pe suprafaţa Bucureştiului. Reclădită de vestitul cărturar Herăscu Năsturel la 1839, ea mai era denumită din această cauză şi biserica Sf. Vineri-Herasca. Împodobită cu fresce realizate de pictorul D.Belizarie, biserica stătea în calea miilor de creştini ce intrau aici în apropierea Pieţei Unirii să se reculeagă înainte de a se răspândi în cartierele Văcăreşti, Călăraşi, Dudeşti, cu zecile de tramvaie care aveau cap de linie chiar în faţa vestitei biserici. Tot în luna iunie cade şi Biserica Olteni. Cu silueta sa masivă, cu cele două turle joase abia mijindu-se deasupra faţadei principale, biserica Olteni se pare că a fost înfiinţată de negustorii olteni ce şi-au stabilit în mahalaua din jurul ei reşedinţele. Prima biserică din lemn a fost ridicată la 1696. Cea pe care am cunoscut-o până-n 1987 a fost reconstruită din zidărie la 1722, prin grija protopopului Bucureştilor şi a vătafului Constantin. O vreme i s-a spus şi Biserica Protopopului. La 1821, în timpul confruntărilor dintre eterişti şi otomani, biserica a fost serios avariată în urma unui asediu cu tunurile care au bătut în zidurile sale „de sâmbătă de la prânzcior până duminică în diseară”. Între 1863-1865 ea a fost restaurată, primind înfăţişarea uşor neogotică datorită turnuleţelor şi profilelor alungite ce i-au îmbrăcat noua faţadă.

Dintr-un capriciu al „cuplului prezidenţial”, la 26 august 1987 este dărâmată în mod gratuit şi criminal o altă bijuterie a arhitecturii bucureştene, biserica Sf. Spiridon Vechi de lângă Operetă. Modestă, încântătoare ca proporţii, pitită în compania impozantului bloc cu 17 etaje din Piaţa Naţiunilor Unite şi umbrită de o plută străveche, biserica Sf. Spiridon Vechi stârnea celor ce pătrundeau în interiorul său sentimentul întoarcerii în timp cu câteva veacuri. La sfârşitul secolului 17, pe la 1680, a existat pe acel loc mai întâi o bisericuţă din lemn închinată călugărilor din Epir. Între 1746-1748, sub Constantin Mavrocordat se construieşte biserica din zid. Patriarhul Silvestru al Antiohiei, refugiat în Principatele Române, face o pisanie şi pictează aici o preţioasă icoană a Sfântului Spiridon considerate a fi unicele piese de patrimoniu religios cu inscripţii în limba arabă de pe teritoriul României. Biserica Sf. Spiridon Vechi cu originala sa rezolvare a faţadei având în ax trei arcade din piatră încadrate de alte arcade tencuite, cu pridvorul îngropat cu aproape un metru sub nivelul actual al trotuarelor, cu restul faţadelor văruite de un alb imaculat şi cu acoperişul simplu cu olane şi fără turle, avea o înfăţişare neobişnuită pentru Ţara Românească, părea o bisericuţă dobrogeană rătăcită întâmplător la capătul de sud al Căii Victoriei, în Bucureşti.

Şi capriciile „cuplului prezidenţial” au continuat aşa cum toţi cei ce au în piept o inimă română îşi amintesc plini de durere. Mă întreb, ale cui sunt capriciile de azi?

Uitarea şi indiferenţa…

Printre lăcaşele de cult, numeroase în Bucureşti, sunt: Biserica Buna Vestire, cel mai vechi monument religios, unde aveau loc ceremoniile de „ungere” a domnilor; Biserica Sf. Gheorghe cel Nou, în pronaosul căreia se află mormintele domnitorilor Ioan Mavrocordat şi Constantin Brâncoveanu, ucis de turci la Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi; Catedrala Sf. Iosif, de cult catolic realizată în stil arhitectural romanic, cu elemente gotice, cu pereţii decoraţi cu picturi pe folii de aramă; Biserica Bărăţiei, construită în 1672, al doilea lăcaş de cult catolic; Biserica Bucur, care se spune că a fost ridicată de Bucur, întemeietorul aşezării care avea să devină municipiul Bucureşti. Monument istoric şi de artă, Biserica Batiştei a fost iniţial din lemn, ridicată la 1641, în timpul lui Matei Basarab. Mistuită de incendii, a fost construită din zid de breslaşii din centrul cetăţii, la 1763. În ultimii ani, străvechiul lăcaş, purtând hramul Adormirea Sfintei Ana şi al Cuvioasei Parascheva, era gîrbovit de ani şi de igrasie, cu pictura afumată şi crăpată. Graţie unor generoşi sponsori, a fost consolidată, acoperită, renovată şi repictată, înnoită cu odoare, mobilier şi împodobită cu vitralii. Ar fi fost mare păcat să se piardă acest unicat din centrul Capitalei.

Nu acelaşi lucru se întâmplă într-o lume bolnavă de tranziţie eternă, care implică şi pângărirea, cu sau fără voie, a valorilor patrimoniului naţional, întrebarea deloc retorică „să fie oare pierdut pentru totdeauna Văcăreştiul?”, ar putea să pară cel puţin deplasată. Şi nu pentru că în memoria celor care au fost martori la barbaria demolării „uneia dintre cele mai vestite ctitorii de arhitectură ortodoxă balcanică”, nu ar mai fi rămas un strop de credinţă, ci pentru că în iureşul schimbărilor din ’90 încoace, speranţa recuperării valorilor strivite de tăvălugul dictaturii s-a… convertit în indiferenţă. Aceste rânduri mi-au fost sugerate de revederea, acum câteva luni, la Mogoşoaia, a unuia dintre şoproanele metalice în care îşi continuă „exilul” rămăşiţele ansamblului monumental. Încremenite într-un osuar la vedere, peste care se scurg, nestingherit, ploile şi rugina şi unde, din când în când, mai poposesc şi privirile turiştilor ocazionali, ale localnicilor veniţi la plajă pa malul lacului, cele aproape o sută de fragmente din piatră se lasă uşor citite de cei cărora le sunt familiare: fragmente de coloane din pridvorul Bisericii cu hramul Sfânta Treime sau ale foişorului Casei Domneşti, capitele, piedestale sculptate.

Ridicată între anii 1716-1722 de Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot înscăunat în Ţara Românească, ansamblul monumental Văcăreşti, reşedinţă domnească şi religioasă unică în arhitectura românească, şi-a etalat grandoarea, în sudul Bucureştilor, pe dealul ce domina lunca Dâmboviţei şi căile de acces dinspre Giurgiu, aproape trei secole. În tot acest timp a cunoscut cele mai aberante provocări ale regimurilor parcurse. Transformat în închisoare între 1848-1868, dezafectat după mai bine de un secol, în 1973, restaurat în bună parte între 1974-1977 şi ras de pe suprafaţa pământului în 1986, aşezământul, creaţie de apogeu a meşterilor formaţi la şcoala artei brâncoveneşti, ieşea din istorie pentru a ajunge la gropile de gunoi ale Bucureştilor. Într-o halucinantă şi incredibilă statistică: 4000 de tone de moloz însumând bolţile, arcadele şi turlele bisericii, zidurile groase de un metru şi jumătate acoperite cu aproape 2500 metri pătraţi de frescă pictată la începutul veacului 18, din care s-au recuperat doar 140 metri pătraţi. Astăzi, pe locul unde se înălţa falnicul aşezământ – Biserica, Paraclisul, Casa Domnească, Stăreţia, Galeria arcadelor, turnul clopotniţei, turnurile de intrare în cele două incinte, cuhniile, locuinţele corpului de gardă, cancelariile domneşti, biblioteca cea mai vestită din sud-estul Europei acelor vremuri, şcoala şi tiparniţa – se întinde pustiul neclintit al unor fundaţii abandonate, împreună cu utilajele gigante amuţite în rugina acelor aproape douăzeci de ani cât sau scurs de la cea mai mare crimă culturală comisă în România. Fragmente din monumentul interzis în 1986 îşi ascultă respiraţia împovărată de uitare, fie sub un şopron metalic sau în pivniţele Palatului Mogoşoaia, fie la Muzeul Municipiului catapeteasma şi icoanele, la Universitatea de Arte Bucureşti frescele parţial restaurate, la Muzeul Ţăranului Român sau la Muzeul Naţional de Artă al României dvera iconostasului, unde, a fost inaugurată, în cadrul secţiei de Artă Medievală „Sala Văcăreşti”.

Cred că cititorii mei ştiu că, Văcărescu, este o veche familie de boieri din Ţara Românească dintre care cei mai cunoscuţi au fost: Enache V. care, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, a fost succesiv conducător al gărzilor domneşti, capuchehaie, mare clucer şi mare vestier. A fost omorât de turci la Constantinopol, împreună cu domnul şi cu fiii acestuia; Ienăchiţă, mare dregător domnesc şi cărturar de seamă; Alecu, poet; Nicolaie, poet; Iancu, poet; Teodor C., militar, diplomat şi om politic, a scris „Luptele românilor în resbelul din 1877-1878”; Elena, scriitoare. Este dramatic însă că tocmai în anii deplinei libertăţi nimeni nu catadixeşte să adune într-un corp unitar memoria Văcăreştilor. Orice ţară din lume ar ridica un muzeu dedicat poate unei singure coloane a pridvorului bisericii sau pronaosului, a portalului bisericii sau paraclisului cu pisania în limba greacă, sau poate a unui singur capitel sau piedestal al coloanelor. De ce rămâne Văcăreştiul aproape interzis, nu este greu de înţeles. Uitarea, ca şi indiferenţa, sunt la fel de primejdioase.

Îmi amintesc de ianuarie 1990 când unul din viitorii miniştri ai Culturii purtat de entuziasmul momentului, a propus refacerea Văcăreştilor, ca un vechi apărător al cauzei. După aceea şi-a dat seama că lucrul este absolut imposibil de realizat pe acelaşi loc, unde tronează acum o hipercazemată. De fapt a propus un soi de anasiloză, o refacere cu o sugerare: o ruină recompusă cu elementele recuperate. De fapt, Muzeul Naţional de Artă a găsit o formulă de sugerare, deschizând „Sala Văcăreştilor”, pentru care acest om de cultură a fost un frecvent militant şi a mai propus, de asemenea, o reconstituire virtuală, în holul mare al Muzeului Naţional de Istorie, unde există spaţiu, pentru ca oricine să poată vedea, prin intermediul calculatorului, ansamblul Văcăreşti de altădată. Îi era teamă, însă, că în acel moment, regulile restaurării nu permit mai mult. Pentru Văcăreşti ar fi făcut totuşi o excepţie, tocmai pentru că reprezintă partea cea mai importantă a singurului patrimoniu din lume care a fost agresat în timp de pace. O situaţie de acest tip nu mai există. De aceea se gândea omul nostru de cultură la un loc în Bucureşti unde să se recompună, oarecum fragmentul mutilat din Văcăreşti, dar nu cu piese autentice, ci cu replici apropiate. Şi mai spunea că amintirea Văcăreştilor n-ar trebui să rămână numai în muzee pentru ei, specialiştii. „În acest fel, pot spune că într-un deceniu aproape nimeni nu va mai şti ce-a însemnat aşezământul. Cât priveşte fragmentele de piatră depozitate la Mogoşoaia, cred că ar putea fi refăcute, în copie, măcar pridvorul, portalul, pronaosul şi o sugestie din naos şi altar. Firesc ar fi să ridicăm un monument memorial care să simbolizeze tot ce s-a distrus în Bucureşti şi care ar putea să ia forma Văcăreştilor. Este nevoie însă de o normală colaborare între muzeu, Primărie şi Uniunea Arhitecţilor”, spunea acelaşi istoric şi om de cultură. Dar anii au trecut şi a ajuns ministrul culturii dar ce păcat că nu a găsit acea normală colaborare…

După ce a fost ras de pe suprafaţa pământului, celebrul aşezământ domnesc şi religios, vestitul ansamblu monumental nu are nici azi o soartă mai bună. Oamenii nu ştiu nici acum ce s-a pierdut prin demolarea mănăstirii. Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti, unul dintre cele mai strălucite monumente pe care le-a avut arhitectura românească, a fost un act de mare barbarie. Vorbind acum despre ea mi se pare un subiect dumnezeieşte de delicat. Dacă ne gândim la atâtea iniţiative abandonate, refacerea Văcăreştilor poate fi o utopie. Această mănăstire a dispărut; cei care am cunoscut-o, o purtăm numai în suflet. Reconstruirea Văcăreştilor nu-mi trezeşte nici un pic de entuziasm. Şi dacă vreţi o să vă spun şi de ce. În 1996, îmi amintesc perfect, a fost iniţiat şi încheiat, cu surle ţi trâmbiţe, marele concurs de urbanism „Bucureşti 2000”. Nu cred că nu vă amintiţi şi voi. Scopul acestui concurs era de a găsi cele mai adecvate soluţii pentru a corecta ruptura brutală de stil implntată în mijlocul Capitalei, unde între „centrul socialist” şi restul oraşului nu exista nici un fel de raport de vecinătate. Au fost selectate pentru acel concurs proiecte realizate de peste două sute treizeci de echipe prestigioase de arhitecţi din întreaga lume. Totul a rămas doar o iniţiativă abandonată

Ce se întâmplă cu toate lucrărie din Capitală începute în 1989, care fac parte din centrul „victoria socialismului” – Casa Radio, sediul Bibliotecii Naţionale, cele două blocuri uriaşe din Piaţa Naţiunilor Unite şi cu alte circuri ale foamei?! Numai aceste trei exemple sunt suficiente pentru a demonstra oricui că iniţiativa de a restaura acum complexul Mănăstirii Văcăreşti poate fi o utopie. Şi cu ironie, mai adaug ceva. După ce a fost distrusă una dintre cele mai strălucite mănăstiri ale tezaurului românesc şi după ce au fost demolate, numai în Bucureşti, 22 de biserici, noi, românii avem alte griji.: Preafericitul Patriarh Teoctist nu renunţă la visul său, atăt de comentat de opinia publică românească, de a construi o catedrală uriaşă, într-un loc total nepotrivit, parcă pentru a completa „ctitoriile” comuniste cu ctitoria Bisericii Ortodoxe Române. Ca român creştin, nu pot omite să văd zilnic în jurul meu sărăcia cumplită a majorităţii populaţiei, în timp ce răsar pretutindeni sedii de bănci luxoase, extravagante, sfidătoare şi zeci de mii de vile. Pe acest fundal, acum, gândul de a reface Mănăstirea Văcăreşti, în condiţiile ridicării, mai întâi, a Catedralei Neamului, mi se pare o ofensă adusă lui Dumnezeu.

Fragment din „Romanie plai de dor”

Ed. Anamarol, 2004